Se spune că lumea advertisingului este o lume rea și extrem de vicioasă.
Merge vorba că în agenții directorii de creație se sfâșie între ei, se luptă cu înverșunare pentru proiectele cu bugetul cel mai gras, își pun echipele la muncă silnică, juniorii suferă torturi inimaginabile, sunt nemiloși, fără scrupule, își caută doar propriul interes și fac asta cu o sete nestăvilită. Și tot ce se poate să fie așa.
Majoritatea celor care lucrează într-o agentie au un orgoliu atât de mare încât abia se pot strecura pe ușă când vin la birou (în paranteză fie spus, acesta e motivul pentru care cu cât urci mai sus în agentie cu atât ai un birou mai spațios – loc mai mult pentru leii strălucitori și cuvintele de dinaintea poziției tale în agentie).
Nu știu. Poate este așa. Poate doar brodez ficțiune pe marginea preconcepțiilor. Mă puteți contrazice oricând. Dar, cu siguranță, advertisingul este un domeniu competitiv în care dacă nu te miști, rămâi în urmă. Dacă rămâi în urmă ești aruncat peste bord în lumea celor doar consumă advertising.
Advertisingul nu este pentru cei sensibili la cuvinte grele spuse la nervi (și nervi sunt tot timpul).
Bun. Acum că v-ați făcut o idee despre cât de rea poate fi lumea aceasta de vis, vreau să vă vorbesc în doar câteva cuvinte despre ce mi s-a întâmplat într-o seară de noiembrie (sau septembrie?).
Vreau să vă vorbesc despre omul care de nenumărate ori mi-a desființat ideile cele mai bune cu cea mai mare non-șalanță și nepăsare. M-a pus să rescriu headline-uri și tagline-uri fără număr. Din nou și din nou și din nou. M-a împins tot mai mult spre marginea prăpastiei.
Ba chiar de vreo 2 ori m-a împins în abis, conștient de picajul în gol, de țepii ascuțiți de la capătul zborului, dar conștient în același timp și de deadline-ul depășit, sau de urgența proiectului. Omul despre care vreau să vă vorbesc este directorul meu de creație.
O seară de toamnă. Destul de târziu. Era poate ora 9 sau 10. În agentie rămăsesem doar noi doi.
Eu lucram la o campanie de promovare pentru un brand local, cu deadline a doua zi, iar el era în biroul lui. Era liniște. Din căștile de pe birou curgea lin o melodie la pian. Să fi fost Yiruma?
Citeam cu frenezie informațiile puține pe care le aveam la dispoziție. Stăteam cu capul în mâini, aplecat peste hârtii încercând să găsesc printre rânduri ceva care să mă ajute. Deodată, am simțit pe cineva lângă mine. Mi-am ridicat privirea. DC-ul stătea lângă biroul meu cu un zâmbet pe buze și o farfurie în mână. Pe farfurie o cană de lapte, câțiva biscuiți și o banană.
“Cum merge?” m-a întrebat și mi-a întins farfuria. Nu mai știu ce i-am răspuns. Cred că am luat farfuria, am așezat-o pe birou și m-am uitat la el prea uimit să pot spune ceva.
***
În advertising întâlnești cei mai nebuni, aroganți, sfidători, încăpățânați și orgolioși oameni din lume. Oameni care au impresia că știu tot, că se pricep la orice, că au totul la degetul mic, că totul li se cuvine lor. (Și chiar știu tot, se pricep la orice, au totul la degetul mic, iar pentru astea lumea întreagă este a lor).
Dar în același timp întâlnești și oameni care distrug orice preconcepții despre munca într-o agentie și chiar despre ei înșiși; persoane care te inspiră atât prin ceea ce au realizat, cât și prin micile lor gesturi neașteptate.
După un gest ca acesta, vă întreb: cum să nu iubești să lucrezi într-o astfel de agentie? (cel puțin din când în când).
P.S.: o lecție pe care trebuie să o învețe orice copywriter este că nu întotdeauna cuvintele sunt cele mai importante.
