Furtuna se dezlănțuia cu sălbăticie deasupra castelului. Fulgerele spintecau cerul de la un capăt la celălalt în timp ce zeii își răcneau în văzduh, cu forța unui cutremur de pământ, strigătele de luptă.
Universul părea să se rupă în două. Apa șiroia din norii ca de piatră cenușie, ce ascundeau luna plină, precum o puzderie de cascade nebune, gata să înece lumea.
În nopți ca aceasta nu te plimbai pe străzi, nu mergeai la teatru, nu făceai vizite prietenilor.
În nopți ca aceasta îți închideai ușile, aprindeai fiecare lumânare din casă și te înfășurai în cuverturi atent la cele mai mici zgomote. Pentru că noaptea aceasta era noaptea lor.
C.** stătea aplecat peste biroul său, cu capul în mâini. Ochii străbătuți de vinișoare roșii îi ieșeau din orbite. Lemnul biroului era acoperit de o pată mare de cerneală albastră. Hârtii mâzgălite, pătate și mototolite stăteau împrăștiate peste tot în jurul lui.
Din când în când fulgerele de afară îi luminau chipul pe care se răsfrângea expresia unei spaime primordiale.
Trecuseră deja doi ani? Zece? Nu mai știa.
Nici nu avea importanță, deoarece clipa aceea groaznică îl ajunse din urmă și știa că nu mai are scăpare. Îi simțea în jurul lui. Le simțea respirația rece în ceafă. Pielea i se făcea de găină.
Era sigur că dacă s-ar fi întors ar fi dat nas în nas cu ei. Era încolțit.
Zâmbi la gândul acesta și părul i se ridică pe ceafă când în mintea lui își făcu loc imaginea colților lor reci înfipți în gâtul său. Poate totuși mai exista o scăpare. Una mică. Dacă era așa trebuia să-și înfrunte disperarea și temerile.
Se întoarse și iată că ea, conducătoarea lor, era acolo. Superbă. Îmbrăcată în noapte, înfășurată în lumina lunii și purtând pe cap o coroană de stele.
Îi zâmbea seducător și zâmbetul i se reflecta în fiecare picur de ploaie care pătrundea în cameră prin fereastra deschisă.
Iar acele buze… palide, dar atât de pasionale. Cum să îi reziști? Ea era visul. Ea era mirajul din deșert. Ea era dorința. Dar tot ea era iluzia și dezamăgirea. C. știa toate aceste lucruri.
Și totuși…
– Am auzit că ți-ai pierdut muza, scriitorule.
Vocea ei pătrunse în mintea lui cu subtilitatea unui apus de soare. Atât de caldă, atât de îmbietoare, mai seducătoare decât orice cântec al sirenelor.
Ea era muza și pentru ea se prăbușeau țări, oameni mureau, revoluții luau naștere și se răspândeau precum focul într-o pădure uscată. Datorită ei, oameni simpli se îmbogățeau, ajungeau regi, cei înfometați erau hrăniți.
Ființa aceasta, mai puternică decât toți domnitorii lumii la un loc, mai capricioasă decât vremea, mai arogantă decât cel mai puternic om, mai frumoasă decât orice creatură a pământului, stătea în fața lui, cu dinții dezveliți într-un zâmbet larg.
C. se dezmetici. Colții ei ascuțiți îl readuseră în prezent. Îl aduseră înapoi în mijlocul acestei furtuni ce părea mai puternică decât mânia lui Thor. Frumoasa care era înaintea lui nu era nimic altceva decât un vampir.
În cele din urmă trebuia să se întâmple și asta, își spune C. Nu poți să fii plin de inspirație zi după zi, în fiecare lună, 365 de zile pe an, o viață întreagă.
De la un timp izvorul seacă, iar ea este aceea care îți răpește puțin câte puțin din creativitate, din energie, din viață.
De bună voie i te oferi sigur pe capacitatea ta de a veni mereu și mereu cu ceva nou, cu un joc nou de cuvinte, cu o poveste nouă, cu o idee revoluționară. Și speri că izvorul acela nu va seca niciodată. Dar în cele din urmă genialitatea ta se risipește.
Se apropie de el cu pași eleganți plutind. Îi puse mâna pe obraz și se aplecă peste gâtul lui. Nu avea sens să i se împotrivească. Era mult mai puternică decât el.
Colții ei se înfipseră în gâtul lui și, cu o sete nebunească, îi sorbi visele, ideile și gândurile, lăsându-i mintea goală.
Mulțumită de sine, îi întoarse spatele și zbură prin fereastra larg deschisă în aerul rece al nopții.
C., cu ochi goi, privea jocul fulgerelor tot mai depărtate, fără să se miște, fără să spună ceva, fără măcar să gândească. Ultimul strop de creativitate fusese stors din el.
Undeva în mintea lui se auzi ecoul unor cuvinte de mult uitate:
„Publicitatea, pentru un creativ, nu este nimic altceva decât un vampir care îți soarbe sângele, te epuizează de energie, te golește de viață.”
Cuvintele răsunau în mintea lui cu puterea unui tunet.
***
C. se trezi. În jurul lui erau, pe birou, pe scaun, pe pat, pe jos, erau împrăștiate hârtii, briefuri, pahare de plastic.
Ecranul laptopului lumina palid camera. În spatele lui geamul era larg deschis. Afară se simțea miros de ploaie proaspătă de vară și în depărtare norii cumulonimbus bombăneau ca niște bătrâni senili.
Campania nu era finalizată. Dar noaptea nu se sfârșise încă. Adormise cu capul pe birou. Proiectele prea multe, prea deodată și prea urgente îl epuizară. Se simțea vlăguit.
Ce va face când muza îl va părăsi?
Ce va face când ideile lui nu vor mai fi nimic decât clișee uzate?
Dacă își va pierde suflul creativ?
Nu știa. Acum nu era momentul să-și facă griji pentru unul din viitorurile posibile. Acum trebuia să termine treaba care îi stătea în față. Cât timp mai simțea acel gâdilat ușor al creativității, ascuns undeva în spatele minții lui trebuia să continue.
Trebuia doar să-l găsească și să-l scoată afară.
Și totuși…
*Referire la Uberwald, țară din Lumea Disc a lui Terry Pratchett, populată în cea mai mare parte de vampiri și vârcolaci, unde castelele gotice sunt la ordinea zilei, la fel și furtunile.
**C., evident vine de la copywriter